Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








România, Dracula şi Bulă

        de Mihai Ghiţulescu

Spre sfârşitul verii 2021, câteva spirite academice de pe la noi s-au agitat puţin la apariţia, în Anglia, a unei cărţi despre România. Evident, nu apucase nimeni să vadă bine ce şi cum. Ceea ce irita era chiar titlul, o formulă a lui Bram Stoker, preluată de Dan Simmons (1992), ca titlu al unui roman senzaţionalist, cu vampiri, orfani, lumea imediat postceauşistă. Deci vechea poveste cu România şi Dracula! Agitaţia s-a potolit repede – poate vor ieşi vâlvătăi dacă se va traduce cartea – dar eu, mai din curiozitate, mai din complexe culturale, m-am apucat de citit. Am pornit cu o prejudecată, născută din ceea ce auzisem, pe care mi-am reprimat-o repede, fără a ajunge însă să pun ceva clar în loc.

Paul Kenyon e un cunoscut jurnalist BBC, „BAFTA winner”, care a „acoperit” primul război din Libia, invadarea Crimeei şi a lucrat mult în Africa, despre care a şi publicat două cărţi (I Am Justice: A Journey Out of Africa, 2009; Dictatorland: The Men Who Stole Africa, 2018). Interesul pentru România îşi are, cu siguranţă, originile în căsătoria cu o româncă („my wife, Flavia, was my inspiration, of course”). Tot ascultând poveşti de la „his in-laws” şi citind câte ceva, i s-a părut că poate scrie o „strange and epic story” care să prindă la publicul britanic. Dacă e să fiu rău, nu suficient de „strange and epic”, de vreme ce a găsit necesar să pună totul sub semnul lui Dracula, încercând să inducă ideea unui mit tutelar. A lucrat la London Library, pe urmele lui Bram Stoker, sperând la o inspiraţie „to a higher level of writing”. Părţile bune ale cărţii nu de aici vin. Artificiul cu Dracula mi se pare ratat. Nu reuşeşte să convingă c㠄his spirit imbues the earth and the air... through folklore and historical memory”. Povestea, chiar dacă merge pe partea neagr㠖 sau, mă rog, roşie, de la sânge şi/sau comunism – nu e una „gotică”. În primul rând, deoarece, chiar fără nicio referire explicită, Caragiale nu poate fi extras din istoriile româneşti. Apoi, pentru că autorul însuşi a adăugat destule doze de umor voluntar sau involuntar. Dincolo de primul capitol, care priveşte epoca lui Ţepeş, asocierile cu Dracula sunt mărunte, forţate, uneori chiar ridicole, de genul: vine vorba de Sibiu, Bran, Snagov etc. şi ni se spune „where Dracula” a făcut şi a dres. Până şi după indicativul alarmei din decembrie 1989, „Radu the Handsome”, găsim precizat „Dracula’s brother”. Trec peste asta, ca şi când nu ar fi fost.

Cred că, în spaţiul românesc, două categorii de cititori pot avea reproşuri: naţionaliştii şi istoricii purişti. Primii nu au cum să nu se urtice la formulări precum „Romania’s eternal balancing”, ca să nu mai vorbim de „Romanian sadistic executions” sau „Romania’s industrialized killing”. Cei care nu vor să recunoască păcatele din trecut nu pot fi convinşi că lucrurile au stat (şi) aşa. Istoricii cu morgă pot reproşa documentarea nesistematică şi, fără îndoială, insuficientă şi aprecierile, uneori, pripit-exaltate. N-ar trebui să avem o problemă că se insistă pe latura întunecat㠖 e linia asumat㠖 dacă, de multe ori, nu s-ar pierde din nuanţe, inducându-se impresia că perspectiva din carte e unica posibilă.

Dacă e să îl judecăm ca pe un istoric sau chiar ca pe un jurnalist, Kenyon nu are cum să iasă bine. Dar nu cred că trebuie judecat aşa. Pare să fi vrut, pur şi simplu, să scrie „a good tale”, „an enjoyable history”, cum zicea un critic britanic (David Gelber, Literary Review). Pentru asta a amestecat ce a găsit, citând doar pentru a nu fi acuzat că a inventat sau că a plagiat. A bricolat o naraţiune după surse destul de puţine, diverse ca stil, valoare şi credibilitate: R.G. Waldeck, Hannah Pakula, Robert Levy, Dennis Deletant, Vladimir Tismăneanu, Ion Mihai Pacepa, Silviu Brucan ş.a., plus discuţii cu apropiaţi români, luând prea de bune unele lucruri, omiţând câte ceva, înflorind altceva, lăsând să scape, voit sau nevoit, câte o confuzie sau o încurcătură cronologică. A literaturizat mult, creând adesea imagini (periculos de) seducătoare. A îndrăznit asocieri surprinzătoare; nu-mi e clar dacă din ironie, naivitate, pentru a şoca sau pentru a se face înţeles de publicul occidental. Preferata mea rămâne: „Ion Iliescu had the same kind of sun-burst charisma and effortless style as the young John F. Kennedy”. N-a fost deloc lingav cu vorbele, neîncercând să mimeze stilul sobru al istoriografiei, dimpotrivă. Sunt convins că-i trimite la dicţionar şi pe unii mai iniţiaţi decât mine şi că traducerea în română va/ar fi chinuitoare.

Chiar şi aşa, pentru un amator, nu s-a descurcat deloc rău cu istoria, mai ales cu una de care a aflat destul de târziu şi de care îl desparte – iertaţi clişeul! – o barieră lingvistică. Una peste alta, cred că imaginea de ansamblu bate cu istoria românilor din ultimul secol şi jumătate. Vorba altui critic, „it is not a historical analysis. But all the clues are there” (Tessa Dunlop, The Spectator). Diavolul e însă, ca întotdeauna, în nuanţe.

Citind partea de început, despre Evul Mediu (după Radu Florescu şi Raymond McNally), despre care nu mai ştiu nici ce scria în manualele de şcoală, povestea mi s-a părut credibil㠖 oricum, mai credibilă decât filmele lui Sergiu Nicolaescu – dar am rămas prudent. Ajungând în secolul XX, deşi am fost tentat să încerc un inventar al erorilor factuale şi de interpretare, deşi nu sunt împăcat cu lumina (negativă, dar înşelătoare la ochi) în care sunt puse personaje precum Codreanu ori Ana Pauker, mi-am zis că, totuşi, e în regulă. Despre războiul alături de germani împotriva sovieticilor, oricât de greu ar fi de suportat, cred că se situează cum trebuie.

Cu cât m-am apropiat de perioada de care suntem legaţi personal, chiar dacă mai mult sau mai puţin indirect, a început să apară ceva. În continuare, eram împăcat cu discursul, nu mă deranja prea tare nici faptul că mergea pe mâna lui „the owlish” Pacepa, dar simţeam că nu simte lucrurile, că, adesea, nu prinde musca. Nu exclud posibilitatea ca tocmai faptul că mă simt legat de ceva să-mi afecteze raportarea istorică, numai că nu cred că e relevant aici. Oricât aş întoarce-o, rămân la părerea că lui Paul Kenyon îi scapă ceva. Departe de mine gândul să zic „nu ai trăit, nu ştii!”, dar parcă România socialistă împărţită în două clase, cei care tânjeau după pulpe şi cei care se îmbuibau cu piept de pui, nu are nicio treabă cu realitatea. La fel imaginea securistului care, vreme de 13 ani, şi-a supravegheat, zi de zi, în tăcere, colegul de birou. E prea gogonată. Nu mi-o explic decât prin dorinţa autorului de a arăta englezilor cât de dur şi de absurd poate fi un regim totalitar. Şi aşa, apelul la distopii pentru a explica istoria mi se pare periculos, predispus la efecte perverse. Dar fantasticul şut pe lângă poartă e felul în care îl prezintă pe Bulă. Marele, unicul, pluriparadoxalul Bulă, suprema sfidare a orice, e redus şi batjocorit în ultimul hal: „Romanians called such a man a ‘Bulă’. It was close to the word…, which meant ‘dick’, but was far richer and more expressive than a mere curse. A Bulă described every dumb petty official with a bit of power. A Bulă was coarse, often vindictive, usually a peasant type, who worked unquestioningly for the Party, inflating his lowly role into one of considerable importance while operating as little more than a grass. Bulăs were such an identifiable type that they took on a life of their own. They became a stock character for anti-communist jokes when Romanians dared criticize the Party apparatus”. Mă întreb dacă nu cumva e tot ceea ce Bulă nu ar fi putut fi. Mă întreb cum cineva care a vorbit mult cu contemporanii săi poate fi atât de departe de orice adevăr. Şi gândurile mele nu se opresc aici, se duc, cum şi cât pot ele, prin hăţişurile epistemologiei istorice.

Până la urmă, cred că trebuie să fim atenţi la felul cum e privită din afară istoria românilor tocmai pentru a ne da seama cum o privim noi. Cu destul de puţine excepţii, de la cineva care nu cunoaşte limba nu are rost să ne aşteptăm la cine ştie ce aport istoriografic. Totuşi, atâta vreme cât nu sesizăm vreun scop politic, putem recunoaşte un rol terapeutic. Şi mai cred că e bine să ne dezbărăm de obişnuinţa de a îmbrăţişa ori de a respinge cu totul ceva.

Finalul poveştii româneşti a lui Kenyon e optimist, cu un iz de „sfârşit al istoriei”, fără legătură cu Fukuyama ori cu alţii, mai mult sau mai puţin asemenea: „As I write this, in 2021, România has moved into a new and exciting phase. Its economy has one of the highest growth rates in Europe”. Deşi sună a discurs politic, nu cred că e, pentru că britanicul vede „sfârşitul istoriei” pe care şi-a dorit să o povestească tocmai într-o iluzorie depolitizare: „This is modern Romania... the young people who are getting their lives irrespective of what their leaders do. History has taught us that Romania’s political leaders have never been the ones to follow”. Doamne, ajută, dar nu cred! Am mai văzut occidentali care găsesc istoria (sud-)est europeană mult mai diferită de a lor, iar prezentul, cel puţin prin comparaţie, mult mai asemănător. Din partea noastră, cred că, deşi tentant, e păgubos să luăm de bune astfel de percepţii, să ne amăgim, să ne împăunăm. N-ar duce decât la adâncirea decalajelor.

© 2007 Revista Ramuri